In tren

In fiecare luni imi dau intalnire cu mine pe peronul garii de vest, de unde iau personalul de la 8 fara 20 catre Bucuresti.
Nu ma grabesc nicaieri si timpul asta pe care il fur lumiii si mi-l rezerv doar mie e mai degraba castigat decat pierdut.
Il petrec citind o carte care parca nu-si are locul in alta parte sau pur si simplu urmarindu-mi gadurile cum aluneca pe deasupra nuantelor de verde din jurul sinelor si celor cateva vechi garnituri de tren uitate sub rugina si imbratisate de verdeata.
Destul de rar cat sa nu devina rutina, dar destul de des cat sa aiba continuitate, timpul asta petrecut in afara timpului imi aduce aminte de o cautare nedefinita, de acea parte din minte care cauta raspunsuri ale caror intrebari nu le cunoaste.
De fiecare data cand trenul se opreste, ma opresc si eu sa privesc lumina apusului care se strecoara printre frunze si printre firele de iarba.
Sunt putini calatori, iar undeva pe la jumatatea drumului nu se mai aude decat scartaitul discret al vagonului si zgomotul vantului.
E singurul loc care imi apartine in totalitate, pe care il pastrez cu egoism doar pentru mine, suspendat undeva intre Ploiesti si Bucuresti intr-o curgere de clipe pentru care timpul nu are sens.
O ora si 20 de minute mai tarziu, imi las gandurile aici, in spatiul in care o sa le regasesc peste o saptamana si ma reintorc in realitatea care incepe pe peronul garii de nord.