Intrebare

(Disclaimer: textul de mai jos nu are la baza o documentare prealabila, ci reprezinta doar un moment de meditatie. In cazul in care ma insel stiintific in vreun fel va rog sa invocati principiul mai bine sa fiu prost cateva minute decat sa nu intreb si sa raman prost o viata si sa ma luminati:) )

Ma indreptam astazi catre un orasel prahovean nu tocmai primitor. Primul lucru pe care l-am observat la microbuzul la fel de neprimitor cu care am ajuns acolo a fost usa ruginita care arata de parca ar fi fost lipita acolo cu scotch. Tot cadrul imi dadea senzatia unei lumi paralele, nu mai buna sau mai rea, ci doar straina.
La un moment dat in timpul calatoriei am observat cum un fir de par mi-a alunecat pe podeaua microbuzului si m-a incercat o senzatie ciudata de disconfort la ideea de a imi abandona o parte din ADN in aceasta alta dimensiune. Stiu, suna a snobism, dar nu am gandit-o nici pe departe in felul asta, ci mai degraba ca pe o intruziune intr-un scenariu stiintifico-fantastic.
De aici pana la a ma intreba ce as simti fata de o clona de a mea, daca as avea una, nu au fost decat cativa pasi.
Trebuie sa specific ca nu am nici o parere definitiva vis-a-vis de clonarea umana, ci doar imi pun urmatoarele intrebari:
~ Daca o persoana clonata pornind de la ADN-ul meu ar avea aceasi anatomie ca si mine, oare ar gandi exact la fel si ar avea aceasi personalitate cu a mea?
~ Clar, raspunsul e nu pentru ca nu ar creste in exact acelasi context in care am crescut eu, deci daca as avea doua clone, de aceasi varsta, care ar creste in acelasi mediu, cat de diferite ar fi ca personalitate?
~ De unde ma intreb, oare clonarea ar putea sa dovedeasca existenta sufletului sau sa ne arate in ce procent suntem corpul nostru, in ce procent mediul in care am trait si daca exista si o a treia componenta care sa ne defineasca eul?