luni, martie 15

Nightswimming

Imi imaginez o plasa de paianjen perfecta in care sunt prinsi zeci de fluturi albastri. Deodata plasa se rupe si fluturii zboara fiecare in alta directie. Asa arata mintea mea, invadata de ganduri care zboara haotic, numai ca doar a doua parte a imaginii o reprezinta. Incercarile mele fara vlaga de a-mi fixa gandurile intr-o retea complexa au fost mereu zadarnice.
Inca sunt neterminata si probabil ca e mai bine asa. Si mai probabil, ar trebui sa fac eforturi de a ascunde asta, la fel ca toti ceilalti care desi par a avea o directie, presupun ca sunt la fel de neterminati ca si mine. Desi ar fi calea mai usoara, efortul de a-mi construi o masca m-ar incetini.
Am incercat sa tin un jurnal, dar n-a iesit mare lucru:
„Ma blochez in fata foii albe de hartie pe care vreau sa o transform in oglinda. Catre cine scriu? Sentimentul singuratatii absolute ma copleseste si ma sufoca. Nevoia de a ma adresa, macar fictiv, unei persoane exterioare mie pentru ca gandurile mele sa capete sens ma face vulnerabila.”
Am nevoie sa ma exprim. Stangaci, gresit si jenant, dar am nevoie. Curajul imi lipseste de cele mai multe ori.
Zilele trecute, un zid m-a intrebat ce mi-ar spune copilul care eram daca ar sta de vorba cu mine. I-am raspuns „nu te mai recunosc”. Am mintit artistic, ca sa para mai tragic, mai cutremurator, dar nu stiu cat de departe e adevarul. Depinde la ce ora ma intrebi. Dimineata e adevarat. Noaptea, cand toti ceilalti adorm si imi pierd controlul si nevoia de a ma cenzura, sunt tot eu, doar mai mare. Poate de asta nu pot sa adorm, doar trebuie sa si fiu candva.